Supravietuire in Cairo

In martie anul trecut am fost timp de o saptamana in Cairo la golf, impreuna cu parintii mei. Am stat la unchiul meu, care lucra acolo, si locuia intr-o casa in cadrul complexului de golf. Aventurile au inceput de la aeroport, cand am constat traficul nebun din oras. Pur si simplu nu se respecta reguli de circulatie (atatea cate exista) Eu personal pot sa numar pe degete semnele de circulatie vazute cat am stat acolo. Sunt totusi cateva reguli "nescrise", dar cu o logica salbatica. De exemplu, toti cei cu masini scumpe sunt lasati sa treaca. De ce? Pentru ca firmele de asigurari auto platesc doar 60% din cost in cazul unui accident, restul fiind achitat de sofer. Alt lucru care m-a ingrozit a fost faptul ca majoritatea soferilor nu aprind farurile noaptea, din motive de economie. Fara gluma, ei nu vor sa "consume" farurile. Totul a culminat cu un sofer care, noaptea, pe o sosea neluminata, o data la 500 de metri dadea cate un flash (aprindea pentru 1 secunda farurile), ca sa vada urmatoarea portiune de sosea. O ultima mentiune legata de traficul egiptean: conducand spre un restaurant intr-o seara, am observat ca pe celalalt sens, in dreptul unei cladiri, 2 din cele 3 benzi ale soselei erau ocupate de un tarc cu capre. Nu mai e nici o surpriza faptul ca a traversa o strada acolo este o actiune asumata pe cont propriu, in care iti risti viata (ca la ruleta ruseasca).
Alt lucru pe care nu ai cum sa nu-l observi in Cairo este ca o mare parte din case nu sunt terminate, dar totusi sunt locuite. Da, ma refer la case fara acoperis, fara geamuri, sau fara tencuiala, in care oamenii locuiesc multumiti. Cand am intrebat cum de e posibil asa ceva, mi s-a raspuns ca motivul nu este ca n-ar avea bani sa termine constructia. Motivul este ca in Cairo, legislatia spune ca trebuie sa platesti taxele abia cand este finisata constructia. Prin urmare, ei nici macar nu au de gand sa termine casa.
Ca o concluzie, pot doar sa spun ca cele doua saptamani in Cairo au ridicat mult Bucurestiul in ochii mei.

Dupa o zi obositoare de vizitare a unei expozitii importante, m-am hotarat sa ma relaxez plimbandu-ma de-a lungul canalelor. Hotelul fiind in inima orasului nu mi-a luat mult sa ajung la zona cu strazile-canale. Am hoinarit la intamplare, cu ochii la vitrinele magazinelor mici, de genul mini-patiserie cu canabis. La un moment dat am constatat ca vitrinele au devenit mult mai largi, luminate intr-un rosu discret, cu siluete feminine sumar imbracate. Cand frecventa acestora a crescut si am observat grupuri de adolescenti interesati mi-am dat seama ca am ajuns in renumitul Red Light District. As fi putut sa ma plimb pe strazile inguste si curate, bogate in vegetatie, aproape fara sa sesizez ceva deosebit. Viata relaxata, calma, oameni veseli, magazine “vintage”.
Dat fiind ca era o ora tarzie, am grabit pasul pe drumul de intoarcere.
Cand ajung din nou in centru, ma opreste un cuplu in varsta, imbracat elegant, ca pentru o seara la teatru. El – cam 90 de ani, cu aparat auditiv, pasind cu dificultate si sprijinindu-se intr-un baston. Ea – mult mai tanara, miscandu-se cu relativa vioiciune, in varsta cam de 80 de ani, fardata puternic, cu un pardesiu lung si elegant. Ea ma abordeaza insistent: “Dear, do you happen to know where the Red Light District is? We would like to enjoy an evening there and nobody is directing us correctly!”
Well, asta da tinerete!